|
|
|
cursuri si seminarii de specialitate din diferite ramuri din
Ayurveda
|
AYURVEDA
CUNOASTEREA
TRADITIONALA INDIANA ASUPRA VIETII
curs intensiv pentru armonizarea
profunda a fiintei umane, prin prezentarea într-o maniera moderna si
practica a sistemului traditional de cunoastere indiana asupra vietii
– AYURVEDA
Curs de Ayurveda - sesiunea
2012-2013
Sala de curs Bucuresti
In cadrul cursului se va realiza expunerea sistematica a
unor învataturi traditionale fundamentale despre viata, bazata pe
scrierile autentice de AYURVEDA
Actualitatea sistemului Ayurveda
Studiul sistematic,
realizat intr-o maniera periodica saptamanala, ofera fiecarui participant o
temenica pregatire individuala si multiple posibilitati de fructificare
inteleapta, ulterioara, in
viata de zi cu zi. Participarea in cadrul lectiilor de curs si lectura
cursurilor aferente fiecarei lectii ofera o solida baza educationala.
|
Exercţiile fizice sistematice
şi armonioase şi sănătatea
Importanţa exerciţiilor fizice
în menţinerea unei stări bune de sănătate a fost
apreciată din vremuri străvechi. Următorul citat din
lucrarea celebreă de Ayurveda „Charaka Samhita” este convingător:
„Activitatea trupului care este destinată creşterii puterii
şi fermităţii sale este numită exerciţiu fizic.
Acesta trebuie practicat cu regularitate şi în măsura
corectă sau, altfel spus, în mod armonios. Uşurinţa,
capacitatea de muncă, fermitatea, rezistenţa la ridicarea
greutăţilor, eliminarea tulburărilor dosha-urilor şi
stimularea corectă a funcţiilor gastrice se poate obţine
prin realizarea exerciţiilor fizice în mod sistematic şi
armonios. Oboseala, epuizarea, setea excesivă, astmul, tusea, febra
şi voma rezultă din efortul fizic realizat în mod
dizarmonios, excesiv şi neadecvat”.
În cele ce urmează vom completa
această afirmaţie practică foarte valoroasă din
înţelepciunea milenară a sistemului Ayurveda cu
câteva aspecte ilustrative din cadrul cercetărilor moderne
asupra fiziologiei trupului uman. O importantă caracteristică
nedorită a vieţii moderne, care o deosebeşte net de
viaţa din trecut, este nivelul scăzut al activităţii
fizice, care ar putea să ajute la o optimî menţinere a
stării de sănătate a omului.
Studiile epidemiologice moderne au sugerat
că traiul sedentar şi obezitatea asociată reprezintă
factori importanţi care contribuie la apariţia unor boli grave ca
diabetul şi arteroscleroza. Coexistenţa acestor două boli
este o cauză frecventă de mortalitate, iar mortalitatea în
diabetul zaharat este reprezentată de complicaţiile
cardiovasculare. Studiul detaliat al efortului muscular a început
în secolul 18 când Antoine Laurent Lavoisier şi Pierre
Simon de Laplace au descoperit că procesul fiziologic consumă
oxigen şi produce dioxid de carbon. Pe măsura avansării
investigaţiilor a devenit clar că exerciţiile implică
nu doar muşchii, ci şi multe alte ţesuturi.
Într-adevăr, este necesară o extraordinară coordonare
respiratorie, circulatorie şi nervoasă, toate conlucrând
în mod controlat. În secolul 19 aproape toţi fiziologii
renumiţi studiau exerciţiile fizice. În secolul 20,
cercetătorul A.V. Hill din Marea Britanie, August Krogh din Danemarca
şi Otto Meyerhof din Germania au primit premiul Nobel în special
pentru cercetările asupra muşchilor şi a exerciţiilor
fizice. În anii de dinainte de al 2-lea război mondial,
Laboratorul de studiere a oboselii din cadrul universităţii din
Harvard a devenit centrul mondial al studiului experimental al
exerciţiilor fizice.
În stare de relaxare un om normal
inhalează între 6 şi 8 litri de aer pe
minut, din care aproximativ 0,3 litri oxigen sunt transferaţi din
alveolele pulmonare în sânge. Simultan dioxidul de carbon este
eliminat din sânge şi expirat. Când acelaşi om este
antrenat într-o activitate care îi solicită la maxim
musculatura, el poate să inhaleze 100 litri de aer pe
minut, din care să extragă 5 litri de oxigen.
Termenul „cantitatea maximă de oxigen” introdus de Hill
în 1924 caracterizează remarcabil limita superioară a
performanţei unui individ şi s-a dovedit a fi extrem de
utilă în practica fiziologică. Capacitatea maximă de
absorbţie a oxigenului în cazul unui individ normal nu este
corelată cu capacitatea de ventilaţie sau difuzie a
plămânilor, ci cu capacitatea maximă de pompare a inimii.
Capacitatea maximă de absorbţie a oxigenului este un indice
corect al capacităţii circulatorii, în cazul unei
funcţionări corecte a plămânilor.
În anul 1905 John Scott Haldane,
tatăl lui J.B.S. Haldane şi John G. Priestley au arătat
experimental că ventilaţia plămânilor poate fi
dublată prin creşterea cantităţii de dioxid de carbon
în aerul inspirat de la o cantitate de obicei aproape
neglijabilă până la 3%. Ei au postulat că centrul
respirator din creier este ţinta principală a influenţei
dioxidului de carbon din circulaţia arterială. Studii mai
aprofundate au arătat ulterior că teoria controlului chimic
postulată de Haldane era prea simplistă. Oricare ar fi modul
său exact de operare, mecanismul de control respirator previne
acumularea dioxidului de carbon în cantităţi mari şi
virtual asigură o cantitate adecvată de oxigen pe un domeniu care
se extinde de la odihnă la mobilizare maximă.
Hill a studiat efectele inhalării de
oxigen pur în timpul exerciţiilor fizice. Efectul imediat al
trecerii de la inhalarea aerului la inhalarea aerului
îmbogăţit cu oxigen, în timpul unor exerciţii
fizice realizate constant, este scăderea considerabilă a vitezei
respiraţiei. Atleţii care au inhalat aer
îmbogăţit cu oxigen pe perioada antrenamentului au semnalat
o eliminare pronunţată a senzaţiei subiective de epuizare
şi o descreştere a numărului de respiraţii pe minut.
Inhalarea de oxigen a mărit capacitatea de efort a atleţilor. Pe
de altă parte, Jocurile Olimpice din Mexic au demonstrat efectul
advers al altitudinii mari şi al hipoxiei (deficienţa de oxigen)
asupra atleţilor care au participat.
Un mecanism important utilizat de corp în
condiţii severe de stres cauzate de exerciţii este capacitatea de
a contracta o datorie de oxigen. Dr. Roger Bannister din Anglia în
1954, în timpul studenţiei la medicină, a alergat o
milă în 4 minute. Ulterior Peter Snell din Noua Zeelandă a
alergat o milă în 3 minute şi 54,4 secunde. Astfel de
recorduri sunt posibile deoarece mecanismele corpului permit unui corp
antrenat să treacă temporar peste capacitatea de a transporta
oxigen la muşchii activi şi să compenseze aceasta după
terminarea efortului. Ventilaţia şi inhalarea oxigenului
continuă să rămână mai crescute decât
în starea normală a corpului o perioadă de timp după
ce efortul a încetat. Termenul „stare staţionară”
este utilizat de fiziologii care studiază efortul fizic pentru a
defini ritmul activităţii care poate fi susţinută o
perioadă lungă de timp fără să apară datorii
de oxigen. În timpul unei activităţi continue cum ar fi
mersul pe jos cu o viteză de 3 mile pe oră,
timp de câteva ore, datoria de oxigen creşte rapid la
început şi apoi scade. Ulterior ea poate să
rămână aceeaşi câteva ore. În timpul unei
activităţi solicitante datoria de oxigen creşte rapid
şi continuu până la terminarea activităţii.
În mod normal sângele arterial
conţine aproximativ 18% oxigen, exprimat volumic (transportat de
hemoglobina din celulele roşii). Dacă se inhalează oxigen
pur, acest procent creşte la 18,5%. În timpul odihnei ţesuturile
absorb oxigen cu o viteză care scade procentul de 18% oxigen în
sângele arterial la aproximativ 12% în sângele venos.
Aceasta este diferenţa arterio-venoasă. Pe de altă parte
în timpul exerciţiului fizic sângele poate ceda
ţesuturilor şi până la 15% oxigen, de aproape 2,5 ori
mai mult decât în timpul relaxării.
Proprietăţile biologice ale hemoglobinei au un rol important
în adaptarea corpului la efort.
În cazul unui tânăr inima
îşi poate creşte forţa de contracţie de la 5,5 litri de
sânge pe minut în perioada de relaxare, la de aproape 5 ori mai
mult în timpul efortului maxim. La maxim, necesităţile de
oxigen ale inimii cresc forţa sa de contracţie atât prin
accelerarea pulsului, cât şi prin creşterea volumului de
sânge pompat. Pulsul se poate dubla sau chiar tripla, volumul de
sânge pompat poate ajunge de la 60-80 ml pe bătaie în
timpul relaxării până la 120 ml în timpul efortului.
La un efort moderat inima fie îşi accelerează pulsul, fie
îşi măreşte contracţia, în funcţie de
antrenamentul individual şi probabil şi în funcţie de
alţi factori. Inima unui atlet antrenat îşi
măreşte ritmul, într-un mult mai rapid decât inima
unei persoane sedentare. Sub stresul emoţiilor perturbatoare, cum ar
fi teama sau mânia, inima îşi creşte capacitatea
aproape în întregime, prin accelerarea pulsului. Dacă
nervii care controlează pulsul sunt blocaţi experimental folosind
anumite medicamente, inima îşi va creşte oricum capacitatea
cardiacă. Creşterea capacităţii cardiace pe perioada
stresului emoţional este considerabil mai scăzută
decât în condiţii de stres fizic, nu mai mult de 1/3 peste
capacitatea normală din timpul relaxării.
Capacitatea inimii de a-şi mări
randamentul de cinci ori nu este suficientă, chiar dacă permite
hemoglobinei să cedeze mai uşor oxigenul, pentru a compensa
consumarea oxigenului în timpul unor exerciţii fizice intense. O
altă măsură este modificarea compoziţiei
sângelui. În timpul efortului mărit majoritatea
sângelui arterial este direcţionat către muşchii
activi, unde necesarul de oxigen este acut.
Când organismul se relaxează,
muşchii nu consumă mai mult de 20% din necesar total de oxigen al
corpului. Cantităţi substanţiale de oxigen se duc către
creier, inimă, piele, rinichi şi alte organe. Procentul de 20%
înseamnă cam 60-70 ml de oxigen (consumul total de oxigen al
corpului în relaxare este de aproximativ 300 ml pe minut). În
timpul efortului, cum ar fi alergat sau înot, muşchii activi
necesită aproximativ 3000 ml de oxigen pe minut sau aproximativ de 50
de ori mai mult decât necesităţile din timpul
relaxării. Celelalte organe corporale nu au atât de multă
nevoie de oxigen. De fapt majoritatea lor folosesc mult mai puţin
oxigen în timpul efortului maxim. Prin mecanisme adaptative aproape
tot sângele pompat de inimă în timpul efortului ajunge la
muşchii activi.
Celulele musculare nu sunt afectate de o
scădere temporară a oxigenării lor, datorită
prezenţei mioglobinei. Această substanţă
transportă oxigen asemenea hemoglobinei, dar cedează mai greu
oxigenul decât hemoglobina şi este astfel o substanţă
care depozitează oxigenul în celulele musculare. O celulă
musculară care se contractă intermitent îşi poate
reface oximioglobina în timpul fazei de relaxare şi apoi
în faza de contracţie utilizează oxigenul legat de
oximioglobinei.
Scurte perioade de muncă alternate cu
scurte perioade de relaxare pare a fi un ritm mult mai eficient metabolic
şi ca eficienţă în general decât o lungă
perioadă de muncă urmată de o lungă perioadă de
odihnă. Cantitatea de mioglobină din ţesutul muscular poate
fi mărită prin exerciţiu fizic realizat în mod
sistematic şi armonios. Studii recente ale fiziologiei efortului fizic
au o importanţă practică, în special în
legătură cu limitele antrenamentului fizic. Metodele de antrenare
ale atleţilor, de pe vremea grecilor până în prezent,
au fost în majoritate empirice. Metodele care se bazează pe
cunoaşterea fiziologică ajută la
îmbunătăţirea performanţelor fizice în
limite de siguranţă.
|
|
|
|
publicatii
diverse despre Ayurveda si terapiile alternative
|
Ofertă specială de sărbători
pentru perioada
1 decembrie – 31 decembrie
2012
set complet volumele 1-6
Index
ayurvedic sistematic selectiv
pret total 135 ron
la achizitia unui set complet
se aplica
reducere de 40%
pret final
81 ron
si costurile de expediere
incluse
Informatii si comenzi:
0745-044553
0760-256842
Cartile se expediaza prin posta cu plata ramburs
sau prin curier.
Va rugam indicati telefonic sau prin email
adresa postala completa pentru expediere.
CATALOG publicatii Ayus Grup
INDEX AYURVEDIC
SISTEMATIC SELECTIV
o prezentare inedita a proprietatilor
terapeutice ale unor plante medicinale remarcabile
lucrare in 6
volume
„ ... o îmbinare
creatoare între ştiinta tradiţională ayurvedică
şi tradiţia populară românească ...”
„ ... o lucrare cu o
conceptie originala, care dispune de o sistematizare extrem de utilă
specialistilor din domeniul fitoterapiei ... ”
|
