Noi apariţii editoriale
|
|
Ghid practic de termeni
sanscriţi utilizaţi în Ayurveda
o
expunere sistematică şi lămuritoare a semnificaţiei
unora dintre termenii de origine sanscrită ce sunt frecvent
utilizaţi în cadrul sistemului tradiţional Ayurveda
VOLUMUL 1,
literele A - K
|
|
|
|
TEORIA
MORFOGENETICĂ
extras din lucrarea
"O nouă ştiinţă a vieţii"
"Deşi par extravagante,
ideile lui Sheldrake sunt dificil
de combătut logic
atunci când sunt studiate
în detaliu.
Cel puţin, ele constituie un
bun studiu de caz
al flexibilităţii creative
a minţilor biologilor".
Lois
Wingerson,
World
Medicine (Iulie 1981)
În prezent, studiul clasic al
biologiei se bazează pe teoria mecanicistă a vieţii:
organismele vii sunt privite ca fiind nişte mecanisme fizico-chimice
şi toate fenomenele vieţii sunt considerate a fi, în
principiu, explicabile în termenii fizicii şi chimiei.
Această paradigmă mecanicistă nu este nicidecum nouă; a
fost, de fapt, predominantă mai bine de un secol. Principalul motiv
pentru care cei mai mulţi biologi aderă în continuare la
paradigma mecanicistă este faptul că funcţionează: ea
oferă un cadru de gândire în care pot fi formulate
întrebări referitoare la mecanismele fizico-chimice ale
proceselor vieţii şi în care pot fi găsite
răspunsuri la respectivele întrebări.
Un argument puternic în favoarea
acestei abordări este faptul că a condus la succese spectaculoase
cum ar fi „spargerea codului genetic”. Cu toate acestea,
criticii au scos în evidenţă motive ce par a fi
întemeiate şi care pun la îndoială faptul că
toate fenomenele vieţii, inclusiv comportamentul uman, ar putea fi
vreodată explicate în mod exclusiv mecanicist. Însă
chiar dacă se admite că abordarea mecanicistă este
limitată, atât în practică cât şi în
principiu, ea nu poate fi pur şi simplu abandonată; în
prezent este singura abordare de care dispune biologia experimentală
şi va fi fără îndoială urmată în
continuare până când va apare o alternativă mai
bună.
Orice teorie nouă ce vrea să
extindă sau să depăşească teoria mecanicistă
trebuie să facă mai mult decât să afirme că
viaţa implică factori sau calităţi nerecunoscute
în prezent de ştiinţele fizice: va trebui să
spună ce fel de lucruri sunt aceşti factori sau aceste
calităţi, cum funcţionează şi ce
legătură au cu procesele fizico-chimice cunoscute.
Cel mai simplu mod în care teoria
mecanicistă ar putea fi modificată este de a presupune că
fenomenele vieţii depind de un nou tip de factor cauzal, necunoscut
ştiinţelor fizice, care interacţionează cu procesele
fizico-chimice dinăuntrul organismelor vii. Au fost propuse, în
cursul acestui secol, mai multe versiuni ale acestei teorii vitaliste,
însă nici una din ele nu a reuşit să facă
predicţii care să poată fi testate sau să sugereze noi
tipuri de experimente. Dacă, citându-l pe Sir Karl Popper,
„criteriul de a determina statutul ştiinţific al unei
teorii este falsificabilitatea sau refutabilitatea sau testabilitatea
sa”, vitalismul nu a reuşit până în prezent
să obţină această calificare.
Filozofia holistă oferă un
context pentru ceea ce ar putea fi o încă şi mai radicală
revizuire a teoriei mecaniciste. Această filozofie neagă faptul
că totul în univers poate fi explicat de jos în sus, de
exemplu, în termenii proprietăţilor atomilor sau în
termenii oricăror particule ultime ipotetice de materie. Mai
degrabă, ea recunoaşte existenţa unor sisteme organizate
ierarhic care, la fiecare nivel de complexitate, au proprietăţi
ce nu pot fi complet înţelese în funcţie de
proprietăţile manifestate de părţile lor luate separat;
la fiecare nivel, întregul este mai mult decât suma
părţilor lui. Aceşti întregi pot fi gândiţi
ca fiind organisme, folosind
deliberat acest termen într-un sens larg pentru a include nu numai
animale şi plante, organe, ţesuturi şi celule, ci şi
cristale, molecule, atomi şi particule subatomice. De fapt această
filozofie propune o trecere de la paradigma mecanismului la paradigma
organismului, în ştiinţele fizice şi în cele biologice. A.N. Whitehead afirma
într-o binecunoscută frază: „Biologia este studiul
organismelor mai mari, în timp ce fizica este studiul organismelor
mai mici.”
Timp de peste 50 de ani mulţi
scriitori, inclusiv biologi, au pledat în favoarea diferitelor
versiuni ale acestei filozofii organismice. Dar, pentru a putea spune
că organicismul are nu doar o influenţă superficială
asupra ştiinţelor fizice, ar trebui să poată da
naştere unor predicţii testabile. Ceea ce nu s-a petrecut
încă.
Motivele acestui eşec sunt
evidenţiate în modul cel mai clar în domeniile biologiei
care sunt cel mai mult influenţate de filozofia organicistă
şi anume, embriologia şi biologia evolutivă. Cel mai
important concept organismic enunţat până acum este cel de câmpuri morfogenetice. Aceste
câmpuri ar trebui să ajute la explicarea sau la descrierea
modului cum iau naştere formele caracteristice ale embrionilor şi
ale altor sisteme în dezvoltare. Acest concept este însă
folosit în mod ambiguu. Termenul însuşi pare să
implice existenţa unui nou tip de câmp fizic care joacă un
rol în dezvoltarea formei. Unii teoreticieni ai organicismului
neagă însă faptul că ei ar sugera existenţa unui
nou tip de câmp, entitate sau factor nerecunoscut în prezent de
fizică; mai degrabă,
ei folosesc acestă terminologie organicistă pentru a propune un
nou mod de a vorbi despre
sistemele fizico-chimice complexe. Această abordare pare puţin
probabil să conducă prea departe. Conceptul de câmpuri
morfogenetice ar putea avea valoare ştiinţifică
practică numai dacă ar conduce la predicţii testabile,
diferite de cele ale teoriei mecaniciste convenţionale. Şi astfel
de predicţii pot fi făcute numai dacă aceste câmpuri
morfogenetice au efecte măsurabile.
Ipoteza enunţată în
această carte se bazează pe ideea că, într-adevăr
câmpurile morfogenetice au efecte fizice măsurabile. Conform
acestei ipoteze, câmpuri morfogenetice specifice sunt responsabile
pentru forma şi organizarea caracteristică sistemelor la fiecare
nivel de complexitate, nu numai în domeniul biologiei ci şi
în domeniile fizicii şi chimiei. Aceste câmpuri
comandă sistemele cu care sunt asociate prin influenţarea
evenimentelor care, dintr-un punct de vedere energetic, se dovedesc a fi
nedeterminate sau probabilistice; ele impun restricţii-tip ieşirilor
posibile din punct de vedere energetic ale proceselor fizice.
Cum câmpurile morfogenetice sunt
responsabile pentru organizarea şi forma sistemelor materiale, ele
însele trebuie să aibă structuri caracteristice. De unde
provin însă aceste structuri de câmp? Răspunsul
propus este că ele provin de la câmpurile morfogenetice asociate
cu sisteme similare anterioare: câmpurile morfogenetice ale tuturor
sistemelor anterioare sunt prezente
în orice sistem similar ulterior; structurile sistemelor anterioare influenţează
sistemele similare ulterioare într-un mod cumulativ,
acţionând atât transspaţial cât şi transtemporal.
Conform acestei ipoteze, sistemele sunt
organizate în modul în care sunt organizate pentru că
sisteme similare lor erau organizate în acelaşi mod în
trecut. De exemplu, moleculele unei substanţe chimice organice
complexe cristalizează într-un model caracteristic pentru
că aceeaşi substanţă cristaliza în acel mod
şi mai înainte; o plantă ia forma caracteristică
speciei sale pentru că membrii anteriori ai speciei luau acea
formă; iar un animal acţionează instinctiv într-o
manieră particulară pentru că animale similare lui s-au
comportat în acel mod anterior.
Ipoteza se referă la repetarea formelor şi a
modelelor de organizare; problema originii
acestor forme şi modele se află în afara sferei sale de
interes. La această întrebare se pot da mai multe
răspunsuri diferite, dar toate par a fi în mod egal compatibile
cu metoda repetării care a fost sugerată.
Din această ipoteză pot fi
deduse unele predicţii testabile ce diferă izbitor de cele ale
teoriei mecaniciste convenţionale. Un singur exemplu va fi suficient:
dacă un animal, să zicem un şobolan, învaţă
un nou model de comportament, orice şobolan similar ulterior (din
aceeaşi rasă, crescut în condiţii similare etc.) va
avea tendinţa de a învăţa mult mai repede acelaşi
model de comportament. Cu cât este mai mare numărul de
şobolani care învaţă să îndeplinească
acea sarcină cu atât mai uşor ar trebui să fie pentru
orice şobolan similar ulterior să înveţe să o
îndeplinească. Astfel, de exemplu, dacă mii de
şobolani sunt antrenaţi să execute o sarcină nouă
într-un laborator din Londra, şobolani similari ar trebui
să înveţe să îndeplinească aceeaşi
sarcină mult mai repede în laboratoarele din orice alt loc.
Dacă viteza de învăţare a şobolanilor din alt
laborator, să zicem din New York, s-ar măsura înainte
şi după ce şobolanii din Londra ar fi antrenaţi,
şobolanii testaţi cu a doua ocazie ar trebui să
înveţe mult mai repede decât cei testaţi cu prima
ocazie. Acest rezultat ar trebui să aibă loc în
absenţa oricărui tip cunoscut de legătură fizică
sau de comunicare între cele două laboratoare.
O astfel de predicţie poate
părea atât de improbabilă până la a fi
absurdă. Totuşi, în mod remarcabil, există deja probe,
obţinute din studiile de laborator pe şobolani, care
demonstrează că rezultatul prezis apare cu adevărat.
Această ipoteză, numită
ipoteza cauzalităţii formatoare, conduce la o interpretare
radical diferită de cea propusă de teoriile existente a multor
fenomene fizice şi biologice şi oferă, de asemenea, o
nouă perspectivă mai multor probleme binecunoscute. În
această carte, ipoteza cauzalităţii formatoare este
schiţată într-o formă preliminară, sunt discutate
unele dintre consecinţele ei şi sunt propuse felurite moduri
în care ar putea fi testată.
|
|
|
|
publicatii
diverse despre Ayurveda si terapiile alternative
|
CATALOG publicatii Ayus Grup
INDEX AYURVEDIC
SISTEMATIC SELECTIV
o prezentare inedita a proprietatilor
terapeutice ale unor plante medicinale remarcabile
lucrare in 6
volume
„ ... o îmbinare
creatoare între ştiinta tradiţională ayurvedică
şi tradiţia populară românească ...”
„ ... o lucrare cu o
conceptie originala, care dispune de o sistematizare extrem de utilă
specialistilor din domeniul fitoterapiei ... ”
|
