AYUS GRUP - ROMÂNIA

centru de perfectionare si pregatire de specialitate în Ayurveda

cursuri si seminarii de specialitate pentru aprofundarea cunoasterii diferitelor ramuri ale sistemului Ayurveda

Acasa Ayurveda Cursuri Articole Alimentatie Recomandari Anunturi Publicatii Contact


TRUPUL ŞI MINTEA


        „Trupul şi mintea sunt în egală măsură


 reşedinţa bunăstării sau a bolilor.


Ceea ce determină sănătatea şi armonia fiinţei umane


 este interacţiunea lor armonioasă”.


(fragment din înţelepciunea ayurvedică)


        Fiecare fiinţă umană, fie că este sănătoasă sau bolnavă, este înzestrată cu trup şi minte. Tocmai de aceea, orice tulburare sau boală influenţează cu necesitate atât trupul, cât şi mintea. Acum câteva decade medicina psihosomatică a devenit o disciplină ştiinţifică care a început să studieze relaţiile care există între aspectele biologice şi cele psihologice, corespunzătoare atât stării de sănătate, cât şi stării de boală a omului.


Cercetătoarul Rene Dubos afirma în mod semnificativ că: „oricare ar fi factorii cauzatori şi manifestările sale fizice, aproape orice boală afectează atât corpul, cât şi mintea, iar aceste două aspecte sunt astfel legate, încât nu pot fi separate”.


Efectele fiziologice ale emoţiilor


        Limbajul popular este presărat cu multe expresii care evidenţiază legătura intimă dintre trup şi minte. Adeseori ne surprindem spunând că „vedem roşu în faţa ochilor”, din cauza unei stări de furie sau că putem fi „orbiţi de furie”. Alteori spunem că putem „înţepeni de frică”. Frecvent oamenii afirmă că „dragostea este oarbă”. Alteori, fiind copleşiţi de trăirea iubirii, îi putem vorbi iubitului sau iubitei „cu voce tremurândă”.


În mod tradiţional, se consideră că inima este locul emoţiilor. În funcţie de natura bună sau rea a trăirilor emoţionale, cineva poate să simtă că „i se umple inima”, atunci când simte bucurie, sau poate să sufere de „dureri de inimă” sau de „inimă zdrobită”, atunci când este trist. Alteori, starea de frică poate face ca inima „să urce în gât” sau „să se ducă în stomac”. Tot din cauza fricii oamenii spun că pot „paraliza” de frică.


De asemenea, emoţiile se exprimă în mod relativ rapid la nivelul pielii. O tânără femeie se poate îmbujora de ruşine sau de stinghereală ori de indignare. Pielea poate reacţiona la frică printr-o transpiraţie excesivă sau prin apariţia unor mici pete roşii. Frica poate face de asemenea ca muşchii să se contracte. Se spune despre unii oameni abili că „intră pe sub pielea” altora. Celor cu o fire clocotitoare li se poate spune că „ard de nerăbdare să facă ceva”.


Unele tulburări emoţionale pot face ca „să ne tremure genunchii” sau „să ni se înmoaie picioarele” ori să determine „clănţănitul dinţilor”. Alteori, într-o stare de stres, de încleştare interioară, poţi să „scrâşneşti din dinţi”. Frica şi dezgustul determină adeseori uscarea gurii. Tocmai de aceea, se afirmă uneori că dezgustul şi frica pot să ne îmbolnăvească. Unii nu pot „înghiţi” o situaţie. Alţii simt „un nod în gât”, „o greutate în piept” sau „un nod în stomac”. Sentimentul interior de uşurare este comunicat în mod obişnuit prin expresia „mi s-a luat o greutate de pe inimă”.


Cercetări şi observaţii asupra relaţiei dintre trup şi minte


În secolul XVIII, cercetătorul John Hunter (1728-1793) a observat şi a experimentat apoi direct efectele pe care le poate genera mintea asupra trupului, în anumite condiţii. El chiar „a profeţit” că dacă mintea unui om este agitată şi nestăpânită, viaţa lui putea fi în mâinile oricărui răuvoitor care îl poate enerva sau îl poate supăra. Hunter a făcut această afirmaţie, deoarece a observat că atacurile sale de angină pectorală apăreau aproape de fiecare dată când mintea sa era agitată.


În 1884 William James, un psiholog de la Harvard, a sugerat că anumiţi stimuli din mediu produc răspunsuri organice şi că aceste răspunsuri viscerale, de la organele interne, de la inimă, stomac, plămâni sau intestine, determină mintea să reacţioneze prin emoţii specifice. James a rezumat teoria sa în afirmaţia celebră şi surprinzătoare totodată: „ne este frică pentru că fugim, nu fugim pentru că ne este frică”.


În aceeaşi perioadă un om de ştiinţă danez, Carl Lange, a avansat o idee similară cu privire la apariţia emoţiilor. Cele două teorii au fost unificate şi cunoscute ca teoria James-Lange. Această teorie a fost un reper în înţelegerea naturii şi influenţei emoţiilor. Aproape imediat această teorie a devenit ţinta unui criticism vehement. Cel mai critic a fost Walter Cannon, care susţinea că emoţia este o stare de excitaţie crescută a organismului, şi că aceasta este o parte a unui sistem de activare. El considera că activarea se extindea de la starea de somn la starea de panică. Împreună cu P. Bard, Cannon a formulat o teorie a activării care susţine că emoţiile sunt o parte a unui sistem specific de alarmă pentru activarea corpului. Teoria Cannon-Bard era opusă teoriei James-Lange. Conform teoriei Cannon-Bard, locul emoţiilor era creierul, respectiv talamusul. La talamus ajunge stimularea externă, iar acesta trimite impulsuri specifice, atât către cortexul cerebral, cât şi către viscere, pregătind astfel corpul pentru acţiune. Cei doi considerau că emoţia era rezultatul unei stări de excitaţie cerebrală.


Cercetările moderne au arătat că aceste teorii timpurii exprimau într-un mod extrem de mult simplificat realitatea complexă a trăirilor emoţionale. Majoritatea teoriilor moderne pun accentul pe elementul cognitiv sau de gândire în formarea emoţiilor. De exemplu, când oamenilor li se povesteşte despre o situaţie particulară, tind să manifeste emoţia corectă, corelată cu acea situaţie, fie că ei cunosc sau nu situaţia în mod direct. Această observaţie ar indica faptul că majoritatea emoţiilor tind „să existe în ochii privitorului”.


O perspectivă asupra cunoaşterii emoţiilor


Pentru a studia emoţiile în amănunt, ele trebuie să fie atent şi lucid observate, apoi ordonate şi descrise cu acurateţe. Una din principalele dificultăţi în analiza descriptivă a emoţiilor este faptul că emoţiile sunt de obicei relevante mai ales în contextul în care apar, şi chiar şi atunci ele variază ca intensitate şi nuanţă.


În general, sentimentele de plăcere şi neplăcere, numite sentimente hedoniste, sunt considerate emoţiile fundamentale de bază. Principalele trăriri emoţionale plăcute sunt bucuria, bunadispoziţie şi mulţumirea. Principalele trăriri emoţionale neplăcute sunt frica, mânia şi resentimentul. Fiecare emoţie, plăcută sau nu, este caracterizată de intensitate.


Pentru a determina intensitatea emoţională psihologii măsoară modificările fiziologice ale corpului: pulsul, tensiunea, viteza respiraţiei şi conductanţa pielii. Conductanţa electrică a pielii, numită „răspunsul galvanic al pielii” (RGP), oferă indicaţii valoroase în special legate de stările de anxietate. În mod normal, aproape orice emoţie este acompaniată de o scădere rapidă a RGP. Pe acest principiu funcţionează de exemplu detectorul de minciuni. De asemenea, undele cerebrale rapide sunt caracteristice unei stări emoţionale crescute.


În ştiinţa milenară a sistemului AYURVEDA, trăririle emoţionale sunt analizate în amănunţime şi ordonate în funcţie de anumiţi factori energetici fundamentali din fiinţă. Această formă de cunoaştere directă a naturii emoţionale permite modelarea gradată, în sens benefic, a trăirilor noastre emoţionale, în vederea unei cât mai bune armonizări a relaţiei dintre minte şi trup.


 


 


© Powered by Anima Soft & Ayus Grup - Romania 2012 © Ayus Grup 2012